Articole și interviuri

Diaspora vorbește – Diana Roman – critic de artă și curator la Shanghai

Diana Roman



Diana Roman, critic de artă și curator a ales să facă parte din cei aproximativ 800 de români ce reprezintă diaspora în China, în anul 2018. Nu pentru că în România nu era bine, ci pentru că dragostea și viața au făcut să își găsească sufletul pereche în Shanghai.

În România era și este un om al artei iubit și respectat. Același statut îl are și în China în calitate de CEO al galeriei ARTZ. A curatoriat nenumărate expoziții în cadrul Muzeului Național de Artă a României și a altor galerii autohtone, este istoric al artei, în câteva cuvinte o enciclopedie a picturii contemporane.

România o poartă în suflet, o povestește chinezilor și o promovează de fiecare dată când are ocazia.

AnaMaria Kovalciuc: Mă bucur și vă mulțumesc că ați acceptat să faceți parte din acest proiect - Diaspora vorbește dezvoltat în cadrul Asociației Anonymo Muza. În 2018 ați decis să părăsiți România pentru a vă muta în Shanghai. Ce anume v-a determinat să faceți acest pas major?

Diana Roman: În primul rând vreau să-ți mulțumesc pentru invitație, AnaMaria, dar și să te felicit pentru eforturile constante de a organiza evenimente de promovare a creatorilor de frumos. Răspunsul la această întrebare este simplu, m-am căsătorit cu Sergiu care trăiește în Shanghai de 10 ani.

AMK: Locuiți într-o lume cu totul străină mie încerc să aflu de la dvs. - româncă stabilită în China cât de diferită este această lume. Pentru că aveți un factor de comparație, cum este civilizația chineză versus cea din România când vorbim de spirit civic, rigori, respectarea legilor și a drepturilor omului? Regimul comunist își face simțită prezența, sau este îmbrăcat într-o haină de democrație?

DR: Comunismul chinezesc de secol 21 nu are de-a face cu ce am experimentat noi sub Ceaușescu sau țările blocului est europene. China a reușit să îmbine capitalismul cu intervenția statului în domenii ce țin de progres, știință, tehnologie, cercetare (zone care plasează această țară pe harta puterilor mondiale), dar și în aplicarea legilor. Desigur există zone favorizate economic din care face parte Shanghaiul, coasta de est în general, unde capitalismul este foarte pronunțat. Chinezii au înțeles că trebuie să facă bani și asta fac. Să fie clar, nu vorbim despre un comunism de tip „luăm de la bogați să dăm la săraci” pentru a face bani, pentru că nu mai există contextul istorico-ideologic pentru așa ceva (gen anii ‘50), ci dacă vrei să faci bani trebuie să-i produci și asta însemnă urmărirea unei creșteri economice constante.

Shanghai

AMK: Pentru că sunt aproape 2 ani de când ne confruntăm cu o pandemie ce a izbucnit din… China, cum ați făcut față restricțiilor și impactului major pe care o are asupra vieților noastre? V-ați gândit vreun moment să reveniți în țară în ideea că aici ați fi mai în siguranță?

DR: Trebuie spus de la bun început că statul chinez a manageriat foarte bine criza pandemică și populația s-a supus restricțiilor astfel încât și în prezent sunt foarte puține cazuri comparativ cu situația globală. În februarie anul trecut, de exemplu, a trebuit să ne rezolvăm o problemă la Consulatul Român din Shanghai și am văzut un oraș pustiu literalmente, eram doar noi în metrou, totul era închis. Serviciile de delivery au acoperit toate necesitățile populației sub un orar clar impus. Situația a durat vreo 3 luni după care s-a mai relaxat, dar și în prezent masca este obligatorie în magazine, instituții, mijloace de transport. Ne-am simțit foarte în siguranță aici. 

AMK: Sistemul sanitar român este în colaps, la fel ca și cel din educație, (iar asta nu este neapărat din cauza pandemiei, problema își are rădăcinile înfipte adânc în urmă cu câteva zeci de ani) când vine vorba de China care sunt diferențele?

DR: Sistemul sanitar este foarte bine pus la punct, organizat în așa fel încât să prevină alte crize, totul este ultramodern, medicii sunt școliți în Occident, pacienții așteaptă foarte puțin până să le vină rândul, etc. Despre învățământ nu am prea multe date, ceea știu este că există numeroase școli private internaționale, iar în universități de marcă sunt aduși profesori de prestigiu din toată lumea și dau exemplul prietenei mele Arleen Ionescu, profesor la Shanghai Jiao Tong University.

AMK: Sunteți critic de artă, curator și istoric al artei. Ați curatoriat nenumărate expoziții de artă în România și China, cum priviți arta asiatică în relație cu cea occidentală?

DR: Sunt două coordonate principale de discuție în ceea ce privește arta contemporană din China: una se referă la prezervarea tradiției culturale de milenii, fiind binecunoscute sculptura în jad, ceramica, bronzurile, pictura pe mătase sau hârtie fabricată manual, creații al căror stil schematic, sobru relevă faptul că artiștii chinezi au considerat extrem de importantă înțelegerea naturii și a „tiparelor” acesteia, descriind natura prin interacțiunea forțelor yin (feminin – munți, pământ) și yang (masculin – cerul, apa). De aceea, încă din vremea celor mai vechi dinastii istorice se poate observa recurența unor motive figurative (floarea de lotus, bambusul, cireșul înflorit, păunul, cocorul, calul, etc) încă extrem de prezente și azi în creația pictorilor/caligrafilor/sculptorilor de formație clasică (cam 80% din totalul artiștilor contemporani). A doua coordonată este cea a creațiilor care poartă amprenta artei occidentale, fie de sorginte abstractă, expresionistă ori conceptualistă, China oferind nume de marcă încă de la jumătatea secolului XX. Zao Wou-ki, Chu Teh-Chun, T’ang Haywen and Walasse Ting, fiind doar câțiva dintre artiștii chinezi care au activat în Franța, Germania sau America. Nu mai zic de Ai Wei Wei atât de binecunoscut pentru instalațiile și performance-urile sale expuse și vândute la cote mari în toată lumea. Generațiile tinere de artiști preiau această moștenire și o duc mai departe, majoritatea sunt școliți la Londra, New York sau Paris, deci au contact cu trendurile momentului, însă mie îmi captează atenția cei care își găsesc identitatea artistică preluând elemente ale esenței civilizației chinezești și inserându-le în formule conceptuale. Aparte de tentația preluărilor din arta occidentală (că așa e la modă), artiștii chinezi au conceptulism care păstrează elemente ale gândirii taoiste în care realitatea fizică, materială este balansată cu energii spirituale.

AMK: Ce ne puteți spune despre percepția și interesul publicului chinez asupra artei versus publicul român?

DR: Interesul publicului chinez de a vizita expoziții de artă/ muzee/ târguri este imens, galeriile sunt mereu pline (familii cu copii de toate vârstele), se plătesc sume considerabile pe bilete la expoziții, promovarea acestora fiind furibundă, de la afișaje stradale sau în metrou, la materiale video și foto pe toate aplicațiile și social media din China. Cât despre percepție, aici mai e ceva de muncă, întrucât deschiderea Chinei față de arta occidentală este foarte recentă drept urmare dacă nu este un eveniment în care se expune artă tradițională chineză, gradul de înțelegere este destul de scăzut, dar au dorință de cunoaștere, se informează prin citirea de articole despre artiștii occidentali de secol XX (elevii și studenții școlilor private mai beneficiază de cursuri de istoria artei extrem de generale), fac mii de poze cu lucrările din expoziții, ce să zic... devorează arta din dorința de a cunoaște, pentru că este un public curios (la târgurile de artă vin clase de elevi și studenți cu profesorii lor, pun întrebări extrem de detaliate pentru a înțelege nu numai conceptul care stă la baza lucrării de artă, ci și procedeul de lucru). Comparativ, publicul român este mult mai educat, dar total dezinteresat și aici mă refer la populația în sine, pentru că știm foarte bine că publicul din expozițiile din România se reduce la artiști, arhitecți, designeri, muzicieni, ceva scriitori sau regizori de film, deci cei care au de-a face cu artele fie ele vizuale sau de altă natură. Marea parte a publicului din România nu are timp de artă, vizitează expozițiile mai cu seamă atunci când sunt gratuități (Noaptea muzeelor, Noaptea Galeriilor), publicul din România este dezbinat politic și social, iar la expoziții vin doar artiștii și prietenii celor care expun. O țară dezbinată politic nu va avea niciodată ca prioritate cultura. De aceea nici nu mai există Institutul Cultural Român de la Beijing, autoritățile române nu sunt interesate de a-și promova cultura în spațiul asiatic. 

AMK: Sunteți o promotoare a artei românești în China. Cum este văzută pictura românească de publicul asiatic?

DR: Așa cum spuneam și mai sus, publicul este curios, artiștii români sunt foarte apreciați și ar fi și mai bine văzuți dacă ar primi și sprijinul instituțiilor românești din China. Mă doare sufletul să văd artiști italieni, francezi, germani care sunt expuși cu sprijinul ambasadelor/ consulatelor/ centrelor culturale ale țărilor lor ce colaborează cu muzee sau galerii. Eu mă zbat efectiv singură și tot ce am realizat până acum este doar pe baza colaborărilor personale, fiind un curator apreciat aici. Arta românească este promovată la Shanghai și în China doar prin intermediul ARTZ Gallery Shanghai, al cărei CEO sunt, dar este foarte greu să răzbați la nivel înalt dacă nu ai suport instituțional din țară. În altă ordine de idei, am organizat work-shopuri pentru copii în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă din Shanghai prin intermediul cărora am promovat cultura și istoria României, i-am învățat să deseneze și să coloreze elemente tradiționale românești precum ouăle de Paști, covoarele oltenești, iile și costumele populare și au fost foarte încântați să afle toate aceste date despre România. 

AMK: Care sunt planurile de viitor? V-ați mai întoarce în România?

DR: Ca planuri de viitor, sigur doresc să continui activitatea de promovare a artiștilor români în China, sănătate să fie, că e cea mai importantă. Stăm aici cât vom putea, dar România este „acasă”, unde avem familii și prieteni.

follow Diana Roman on 

Spread the news
2

S-ar putea să-ți placă și...