Diana Stănculescu, este creatorul care privește opera ca o prelungire a sinelui, a gândurilor, trăirilor, emoțiilor.
Bijuteria, pentru ea, este un labirint cu fațete multiple ce spune o poveste.
un interviu realizat de AnaMaria Kovalciuc Ciocotea
AnaMaria Kovalciuc Ciocotea: V-am cunoscut în calitate de artist bijutier în cadrul expoziției Noaptea Designerilor, dar vrem să știm mai multe și despre omul Diana Stănculescu. Ce ați făcut înainte de bijuterie? Ce ocupație aveați?
Diana Stănculescu: Ce pot să spun despre mine este că nu sunt un artist, sunt un elev care trebuie să învețe întotdeauna ceva. Înainte de bijuterie au fost multe! Am învățat web design și am realizat mai multe site-uri, pe partea conceptuală și de design, un pic de animație și multă procesare și editare a imaginii digitale. Am deschis și am lucrat la crearea unui escape room, pe partea de puzzle-uri, concepția jocurilor și scenografia camerelor. Era un univers în sine, fiecare cameră trebuia să aibă logica ei, atmosfera ei, să te prindă și să nu îți mai dea drumul. La un moment dat, a trebuit să facem un joc pentru 50 de persoane, gata într-o săptămână. Am creat 5 scenarii diferite, astfel încât să ținem ocupați câte 10 oameni timp de o oră. Am conceput totul aproape singură, și acela a fost momentul când am simțit că pot face orice. Am făcut și săpun, altă perioadă plină de bucurie din viața mea. Am o “rețetă” excelentă!
AKC: Cum era copilul Diana? Ce înclinații și aspirații avea?
DS: Încă din copilărie m-a definit curiozitatea. Eram un copil căruia îi plăcea enorm să exploreze, să caute și să descopere obiecte vechi, încărcate de poveste. Aveam o înclinație clară spre natură și creație, cel mai mult iubeam să culeg pietre și scoici, pe care apoi să le transform în ceva nou. Această pasiune a rămas vie până astăzi, iar cea mai mare bucurie a mea în vacanțe este să ajung în locuri din care pot continua să adun astfel de mici comori.
AKC: Care este cea mai veche amintire care credeți ca v-a influențat în alegerea drumului artistic? Și de ce ați ales bijuteria?
DS: Întotdeauna mi-a plăcut să creez ceva cu mâinile mele, ceva palpabil, vizibil, care să rămână peste timp. Dar la fel de mult m-a fascinat drumul în sine, nu doar destinația. Bijuteria are acest drum lung, uneori labirintic, în care pare că nu ajungi niciodată la capăt, și tocmai asta o face atât de captivantă. Există mereu un material nou de explorat, o tehnică pe care nu ai încercat-o, o formă care te surprinde. Posibilitățile sunt practic infinite.
DS: Emailul este preferatul meu fără ezitare. Este sticlă fuzionată pe metal prin foc, la temperatură înaltă, un proces care transformă o bijuterie din metal brut în ceva delicat și viu. Ceea ce îl face atât de special este imprevizibilul: fiecare strat de culoare aduce o surpriză, niciodată exact ce te așteptai, întotdeauna mai mult decât sperai. Este tehnica în care simt cel mai bine că materialul colaborează cu mine, nu doar mă ascultă.
AKC: Când iau naștere bijuteriile porniți de la material, de la o emoție sau de la o imagine?
DS: Totul la un loc, sincer. Uneori e un rest de metal uitat pe masa de lucru care seamănă cu ceva și care poate deveni altceva. Alteori e o emoție care nu știe încă ce formă să ia, sau pur și simplu un moment liber și o foaie de hârtie. Nu am un punct de plecare fix — și cred că tocmai această libertate mă ține aproape de ce fac.
AKC: Ce vă inspiră atunci când creați? Din ce lumi magice iau naștere bijuteriile dvs.?
DS: Bijuteria, pentru mine, e o idee care îmi vine la un moment dat. Inspirația e o combinație între ce am trăit, ce am văzut, ce am simțit și ce pot să fac. Pot fi locuri pe care le-am traversat, oameni pe care i-am întâlnit, o lumină la o anumită oră, o textură găsită întâmplător. Uneori bijuteriile mele sunt doar forme, simple, care vorbesc prin siluetă. Alteori sunt doar culoare, intensă, stratificată, vie. Și uneori sunt un amestec între cele două, când nici eu nu știu exact unde se termină una și începe cealaltă. Din lumea mea de zi cu zi, filtrată prin mâinile mele.
DS: De fiecare dată când lucrez, mă gândesc la persoanele dragi din viața mea care nu mai sunt aici să vadă ce fac. Este o prezență discretă, dar constantă, un fel de dialog tăcut pe care îl port cu ei în timp ce creez. Gândul către ei nu mă întristează, dimpotrivă, mă ancorează și dă un sens mai profund fiecărei piese. Bijuteriile mele poartă, fără să se vadă, ceva din dragostea pentru ei.
AKC: Lucrați în stiluri diferite. Cum reușiți să vă păstrați identitatea artistică?
DS: Căutare continuă și un etern „de ce nu?". Nu mă limitez la un singur stil pentru că nu mă limitez la o singură curiozitate. Identitatea mea artistică nu stă într-o estetică fixă, ci în felul în care abordez fiecare piesă, cu aceeași întrebare la început și aceeași bucurie când găsesc răspunsul. Stilurile se schimbă, materialele se schimbă, dar curiozitatea rămâne aceeași. Și cred că aceasta este, de fapt, semnătura mea.
AKC: Cât de importantă este povestea din spatele unei bijuterii Amarett.oh?
DS: Povestea este importantă pentru că reprezintă, în primul rând, povestea mea. Fiecare piesă pleacă de la ceva trăit, simțit sau dorit de mine, și abia apoi devine un dar către cineva care o poartă mai departe. Îmi place să mă gândesc că atunci când cineva alege o bijuterie creată de mine, nu alege doar un obiect frumos, ci preia și un fragment din povestea ei. Și astfel povestea nu se termină niciodată, se continuă, purtată la gât sau la ureche, în fiecare zi.
AKC: Ce parte din dvs. se reflectă în bijuteriile pe care le creați?
DS: Cred că bijuteriile mele sunt, pur și simplu, o oglindă a mea. Nu o versiune filtrată sau gândită prea mult, ci exact ce simt în momentul în care creez. Curiozitatea, bucuria, uneori îndoiala, alteori certitudinea. Tot ce sunt eu în acel moment ajunge, într-un fel sau altul, în bijuterie.
AKC: Ce vă bucură cel mai mult la întâlnirile cu publicul din târguri și expoziții?
DS: Cel mai mult mă bucură când cineva îmi spune că nu a mai văzut așa ceva altundeva. Este cel mai sincer compliment pe care îl poți primi, și singurul care contează cu adevărat. Faptul că publicul percepe designul meu ca fiind autentic.
AKC: Dacă ați putea proiecta viitorul dvs artistic, cum ar arăta?
DS: Viitorul meu artistic e greu de proiectat. Dar dacă ar fi să îmi doresc ceva, mi-ar plăcea să transmit mai departe ce știu. Să lucrez cu oameni care abia descoperă că pot face ceva cu mâinile lor, să văd acel moment în care cineva realizează că poate transforma un material în ceva viu. Și în același timp, să continui să explorez materiale pe care nu le-am încercat încă: piatră, lemn, textile.
AKC: Ce ați vrea să rămână în memoria oamenilor: bijuteriile sau povestea dvs.?
DS: Povestea, desigur. Și ca să fie dusă mai departe, îi trebuie o bijuterie lângă. Pentru că povestea singură se pierde, dar purtată, devine parte din cineva.
