În genere când se deschide o expoziție se vorbește despre autori, creatori, obiectele (operele) de artă expuse. E un fel de îndrumar de înțelegere și apreciere pe care vizitatorii ar trebui să îl ia în serios pentru a-și motiva timpul petrecut în acel spațiu de excepție în care frumosul se expune asemeni unei ființe în vitrina publică. Am să încalc regula și am să vorbesc despre public, despre cei care și-au luat timp și voință să vină și să calce pragul acestor spații expoziționale, care au găsit în ei motivația de a mai fi curioși, de a fi gata să se lase din nou surprinși, surprinse, fermecați, fermecate, cuceriți, cucerite de ceva nou. În lumea asta în care virtualul a devenit mai mult carceră decât eliberare, în care netul e un fel de năvod din care nu mai poți ieși cu una cu două, vizitarea unei expoziții este un act de curaj demn de lăudat. În plus într-o expoziție în care se îmbină mai multe direcții plastice și manufacturiere nu-i de colo să poți vedea cu ochii tăi, să poți pipăi cu mâna ta obiectele expuse și care îți sunt destinate. Să pui ceva între tine și curgerea de fiecare zi a faptelor vieții nu-i o simplă alintare, nu-i o podoabă și atât care să facă vecinele să fie invidioase că tu le porți și ele nu le-au găsit primele. E mult mai mult. E modul în care înțelegi să cazi la pace cu viața proprie, dar și a celor din jur. Când folosești arta (în vestimentație, în bijuterii, în modul în care îți împodobești casa) oferi un „Bine-ai-venit” al sufletului pe care cuvintele nu au cum să-l exprime. Arta pe care o iei cu tine (haine, podoabe, accesorii) e un fel de mână întinsă celor din jur.„Ofer frumos și aștept de la voi același lucru”. Se spune despre o casă, despre un spațiu că e primitor, că este vesel, înviorător. Ar putea fi așa fără un pic de frumos artistic? Rămânem în memoria celor din jur prin felul în care arătăm, mirosim (ah, ce s-ar mai putea scris pe tema miresmelor) felul în care ne mișcăm și privim. Omul e un tot. Până la cuvinte oamenii comunică într-un fel complicat și frumosul nu face decât să ridice un pod pe care sufletele pot păși cu încredere. Să fii preocupat de artă, de frumos e mai mult decât o modă, un moft, un fel de a te ține în rând cu lumea și eventual de a te împinge în primele rânduri ale atenției publice. E un mod de a te apăra de ce-i nu-i cum trebuie, ce-i nu-i la locul lui. Arta mare curăță suflete (catharsisul asta înseamnă în greaca veche) dar cea de fiecare zi (arta aplicată) ajută să aibă cât mai puțină treabă. Oamenii frumoși vor înțelege mai bine și mai repede și pe cei din jur și ceea ce se adună în jur spre a fi cucerit, străbătut, câștigat prin victorii de etapă sau definitive. Să fii bine îmbrăcat, să porți podoabe pline de gust sau să trăiești într-o casă aranjată cu multă pricepere nu-i de colo, te face să sari peste propria umbră, să poți să spui la capătul zilei – sau a unei decizii de a achiziționa ceva frumos –„ Sunt încă în grafic cu visele și ambițiile mele”. E efortul de a fi cine suntem în cea mai bună variantă a noastră și a arăta celor din jur că această variantă (cu suflet cu tot) îi poate ajuta și pe ei să ajungă acolo. Lucrurile frumoase sunt și utile numai prin faptul că sunt în armonie cu noi. - Dan Stoica regizor, fotograf, scriitor